Podul peste Dunare a fost construit de Burebista ? Apollodor din Damasc doar l-a reconstruit ?


Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii  ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii nostri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Ştiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei-Noiembrie 1992). 

Este ilogic ca o armată care poseda teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic.
Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de-al doilea război cu dacii în doi ani?!... 

Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioada atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunare, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că niciun itinerariu antic şi niciun text epigrafic nu pomeneşte de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.

Deoarece Comentariile "De Bello Dacico" ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive romane, astăzi avem la dispozitie numai Columna lui Traian, unde se vede clar că în anul 101 d.H., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare, un pod de piatră peste Dunăre, care era chiar opera sa?! 

 Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria:  "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trece fluviul când vrea prin Macedonia".

Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea carosabilă de lemn a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arată bârnele arse de la fata locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !

În secolul al III-lea d.H., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionam că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

În perioada secolului I d.H. spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic ne apare ca o mare zonă de hărţuire a populaţiei autohtone tracice, care este continuu prădată, furată, împinsă, lovită, izbită şi jefuită de popoarele noi sosite care reuşesc să se aşeze şi... să-şi creeze propria "istorie" şi "cultură", furând-o de la noi. Grecii sosiţi în 3 valuri din zona estică a Mării Caspice (1900-1400 î.H.) s-au aşezat liniştiţi şi sunt şi ei acum cuceriţi de... romani... Vor sta sub jugul acestora cu 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ... dar "minune", ei nu-şi vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, şi nu în 500 de ani, ci în 100 şi ceva... Să fie aceasta adevărat ori adevărat să fie că, limba tracilor a fost asa zisa "latină barbară" după cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, şi în felul ăsta, ei, tracii, nu au mai trebuit să înveţe "o nouă limbă", şi s-o uite pe a lor?

În această perioadă, în vara anului 87 d.H., împăratul roman Domiţian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane să ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacaţi de daci prin surprindere, şi… învinşi. Legiunea romană a V-a Alaude este complet nimicită, iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis în luptă. Dar cine a fost conducatorul armatei dacice?... Numele lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius în secolul V d.H. şi Iordanus sec. VI d.H.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din sud-vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populaţia dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) şi căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil şi inteligent, îi va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Grădistea de Munte-Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg - sanscrită)-apar două ştampile cu inscripţia: 
"DE CE BALUS PERS CORILO" în oglindă, ce se poate traduce "Decebalus a plătit înălţarea la cer"... iar dacă îl citim în oglindă: "Oliroc Srep Sula Beced", adică: “Viteazul Cal s-a sinucis”.
Dar inscripţia se mai poate citi şi:  "DE CEBALUS PERSCO RILO":  "De neamul calului va pieri duşmanul". Se pare că acest blestem a circulat printre daci până la dispariţia Imperiului Roman.

Goţii, care se credeau urmaşii geţilor, au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut în... Dacia, care, purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V d.H., vizigoţii, conduşi de Inorog au părăsit Hemus-Peninsula Balcanică şi au pătruns în Italia. Alaric cucereşte Roma la 24 August 410 d.H., distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc şi sabie...
Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus?!?

Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard tradiţional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon.



Romanii, a căror capitală Roma a fost întemeiată "sub semnul Lupului"... şi după vechile legende, de un roman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina); după alţii, ca Virgilius, tracul troian, Eneas, după căderea Troiei îi va duce pe supravieţuitori în Valea Tibrului - valea celor şapte coline - scăpându-i de ahei. Şi dacă Eneas a fost roman de la Oltina sau a fost un trac de la Troia... cine ştie?

Dar şi numele de Roma încă nu-şi are rezolvată originea, provenienţa. Anul înfiinţării Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda păstrata de la istoricul Titus Livius:  "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA"- ci de la situaţia oraşului, aşezat lângă o apă, "RAU" sau "RUMON" (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru râu). Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al oraşului de pe "RAU" sau "RUMON", fiul Romei.

Întreaga legendă cu Romulus, pare a fi fost împrumutată, spunea Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care şi ei se trăgeau. Aşa că, ei, dacii şi romanii, vorbeau aceeaşi limbă şi dacă vrem să lăsăm la o parte anii... nu este o ironie a istoriei că, azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?

Dar să revenim la viteazul DIURAPNEUS-DECEBAL:  ca rege, reface unitatea statală a Daciei, întăreşte armata şi stabileste legături de alianţă cu popoarele vecine formând noua Confederaţie Dacică, Dacia încadrându-se între graniţele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpaţi şi până la Nistru (Tyros) şi de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăştiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii şi roxalanii, se vor alătura şi ei confederaţiei opusă Romei.
Din timpul lui Decebal datează construcţiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cât şi atelierele metalurgice de la Grădistea Muscelului. În acelaşi timp la Roma, Domiţianus nemulţumeste pe contemporanii săi prin "politica de grandoare" pe care o duce: secătuirea finanţelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creştinismului.

La 18 septembrie 96 d.H. Domiţianus este asasinat de un libert, iar în ziua următoare armata şi conspiratorii îl vor proclama împarat pe bătrânul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care îl va adopta ca fiu şi asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 d.H.
Traian, după învingerea germanilor, supărat pe "dispreţul pe care-l aveau dacii faţă de romani" (Pliniu cel Tânăr), hotărăşte mărirea efectivelor militare din Moesia Inferioară, edifică castrul de la Barboş-Galaţi, consolidează fortificaţiile din oraşele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea şoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripţia Tabula Traiana confirmă aceasta). Dar adevărata cauză a reizbugnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichităţii.

 Traian adaugă celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie şi inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane şi alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 martie 101 împăratul Traian părăseste Roma asezându-se în fruntea a 150.000 de soldaţi, ca să cucerească... ce?... o ţară de analfabeţi, fără limbă şi cultură?... o ţară cu foarte puţină populaţie (cum le place ungurilor să spună despre noi). Dacă eram aşa de puţini de ce îi trebuiau lui Traian 150.000 de soldaţi?!... Dacă eram aşa de săraci de ce veneau la noi?!...

În vara anului 101, legiunile romane conduse de Traian debarcă la Lederata (Rama) şi se îndreaptă spre Acidava (Varadiţa). Decebal îi lasă să pătrundă până în Banat, concentrându-şi oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obţine o modestă victorie. Totusi această victorie deschide romanilor drumul spre Tara Haţegului situată în apropierea nucleului dacic munţii Surianu ( Surya-zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcută de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii şi roxalanii trecând Dunărea şi atacând aşezările romane acum aşezate între Dunare şi Pontul Euxin (Constanţa), Traian este silit să-şi retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci şi pe aliaţii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, în 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi şi Trophaeum Traiani.

În primavara anului 102 Traian, preia ofensiva, străbate Muntenia prin Pasul Bran, învingându-l pe Decebal. În urma păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Sudul Munteniei şi al Moldovei. În decembrie 102, la Roma, Traian primeşte numele de DACICUS (învingător al dacilor).

Între 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista).

Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredinţat mai târziu şi construcţia Columnei lui Traian (ciudat ca pe Columnă a uitat să-şi prezinte podul!). A scris şi o carte despre construcţia ori mai corect spus reconstrucţia podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care dă în istoria sa, o descriere amănunţită şi exactă a podului.
Marile construcţii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curajoase despre perpetua silinţă umană de a înlătura piedicile pe care natura le aşterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicaţie sigure între un ţărm şi altul... dar în cazul reconstrucţiei podului de către Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii ţării noastre, a subjugării şi sclavagismului poporului dac, al cotropirii în proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii noştri" în scop "civilizator"!

Şi dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea, o numesc dânşii proces civilizator, de ce să nu le spunem şi ruşilor tot... "civilizatori" pentru că şi ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta "civilizaţie"... ori "bunului prieten Hitler" şi germanilor săi care văzând că nu vrem să intrăm în război alături de ei, ne-au "civilizat" împărţind cu generozitate trupul ţării: Transilvania la unguri, Bucovina la ruşi, Cadrilaterul la bulgari, România devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor săi... Şi astăzi mai bombănesc unii că am întors armele împotriva lor, atunci în 1944!
Al doilea război a lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian soseşte la Drobeta-Turnu Severin. Deschidem o mică paranteză, reamintind că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eşuat. Ar fi schimbat oare reuşita atentatului, soarta noastră de azi?... Am fi arătat diferit?... Am fi vorbit o altă limbă?... Iată întrebări ce rămân fără răspuns. Să revenim, deci, la armatele romane, care doritoare, nu de faimă, ci de aurul şi averile dacilor, înaintează în trei coloane: 

- prima coloană înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau că venea tocmai din Nordul Egiptului, să moară pasărea PHOENIX; ea ţinea în cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar în gheare "oul", din cenuşa căruia, undeva în Munţii Cernei, pasărea PHOENIX renăştea). Aşadar, prima coloană romană înaintează prin Valea Cernei, Ţara Haţegului, ajunge la cetăţile Costesti, Blidaru şi Piatra Roşie, pe care le distruge.

- a doua coloană, urcă pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbeşti, pătrunzând în Masivul Surianu pe la Baniţa.

- a treia coloană, condusă de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava şi Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (Sâmbotin-Vâlcea) ajunge la Tilisca, apoi la Capâlna.
Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioară, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 d.H., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX şi a unui detaşament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor din incinta sacră, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165.500 kg de aur şi 331.000 kg de argint). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).

Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. În retragerea spre munţi, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultimă uşurare pentru cei prea greu loviţi de nenorocire. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăştie şi se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul său, nu-şi caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranţa măreaţă că va mai putea găsi încă, în străfundurile munţilor sau în codrii neumblaţi, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei şi răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmăreste fără răgaz, este gata să pună mâna pe el şi atunci marele Decebal îşi împlineşte destinul punându-şi capăt zilelor. Scena măreaţă a morţii sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.

 (Preluare din cartea “Noi nu suntem urmaşii Romei” a dl. Dr. Napoleon Săvescu, ediţie revăzută şi adăugită, publicată de Editura Intact, Bucureşti – 2002)
Share on Google Plus

About Omae Bazooka