Momentul şi modul în care armata sovietică a ocupat Insula Şerpilor în luna august 1944 rămân în continuare un mister.
Mai multe mărturii ale unor militari români indică sfârşitul lunii august, însă aceste mărturii nu cad de acord asupra datei exacte.
Insula Serpilor, pamant romanesc
Rămâne ca un studiu în arhivele din Rusia să aducă date noi, care să indice momentul exact şi modul în care reprezentanţii autorităţilor române au fost evacuaţi – sau luaţi prizonieri.
Cert este că ocuparea Insulei Şerpilor s-a produs concomitent cu ocuparea insulelor de la sud de braţul Chilia din Delta Dunării şi cu ocuparea de către sovietici a oraşului Sulina, după 23 august 1944.
Toate acţiunile Armatei Roşii au fost în strânsă legătură cu diplomaţia de la Moscova, care îşi stabilise ca obiectiv înstăpânirea pe ieşirea la Marea Neagră, de pe braţul Chilia.
Volumul “Insula Şerpilor” scris de dr. Dominuţ Pădurean relatează pe larg ultimele momente în care cea mai mare insulă din Marea Neagră s-a mai aflat sub autoritate românească
Ocuparea Sulinei
La sfârşitul lunii august 1944 Armata Roşie se afla în plină ofensivă la gurile Dunării. Maiorul genist Silviu Şitefănescu descrie în amintirile sale o ultimă misiune îndeplinită pe Insula Şerpilor, unde a fost trimis pentru amenajarea amplasamentelor de artilerie:“În ziua de 8 iunie 1944 ne-am îmbarcat cu scule, unelte şi materiale pe nava P.T.A. (Ponton Transport Armat) 404.
Noaptea la orele 24:00, însoţiţi de remorcherul “Rândunica” am ridicat ancora cu destinaţia Insula Şerpilor.
Dimineaţa la ora 9:00 – 9:30 am ajuns pe insulă. Eram complet izolaţi de restul lumii.
Pe insulă nu aveam decât un singur post telegrafic fără fir de la care aflam foarte puţine veşti. Am stat aici până în ziua de 20.08.1944, când printr-o radiogramă am anunţat că nu mai avem mâncare, dar în special apa se va termina în scurt timp, lucru pentru care am dispus raţionalizarea ei.
Pe 22 august 1944 a sosit la insulă nava P.T.A. 404 însoţită tot de remorcherul “Rândunica” pentru a ne transfera la Sulina, la bază.
Am încărcat totul şi în seara zilei de 22.08.1944, la orele 24:00 navele au ridicat ancora (…) În drum, dimineaţa pe la 5:00 – 5:30 am fost atacaţi de aviaţie. La orele 9:00 – 9:30 ajungeam la Sulina”.
Oraşul de la gurile Dunării era atacat intens în această perioadă de sovietici: la 19 august portul şi oraşul Sulina au fost bombardate intens; pe 20 august bambardamentul a fost reluat; în aceeaşi zi un submarin sovietic a patrulat în jurul Insulei Şerpilor.
În dimineaţa zilei de 24 august – după ce România incepuse negocierile pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică – la orizontul portului Sulina au apărut câteva nave sovietice care au staţionat o oră şi jumătate după care s-au retras fără a deschide focul.
În ziua următoare detaşamentul german de pe Insula Şerpilor a părăsit zona împreună cu navele germane aflate la Sulina.
În aceeaşi zi oraşul Sulina a fost atacat de bombardiere sovietice – artileria anti-aeriană română neripostând, conform ordinelor primite. În dimineaţa zilei de 26 august o patrulă sovietică a intrat în contact cu trupele române pe traseul Letea-Sulina.
Sovieticii au afirmat că nu au cunoştinţă de un armistiţiu şi nici de o linie de demarcaţie pe care să se oprească, însă au fost informaţi că nu vor fi primiţi cu foc, ci ca trupe aliate.
Oraşul Sulina a fost ocupat de un batalion sovietic pe 26 august la orele 17:30.
Pe 28 august, după ce navele româneşti părăsiseră portul, au intrat în Sulina primele nave sovietice.
Desantul pe insulă
Comandorul Constantin Necula afirmă că: “Începând cu data de 28 august 1944 odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de marina sovietică care a interzis accesul navelor noastre la insulă (…) cele câteva unităţi uşoare ale Flotei sovietice au fost aşteptate, întâmpinate şi pilotate în portul Sulina de nave româneşti.
În drumul lor spre Sulina unităţile sovietice au debarcat şi ocupat Insula Şerpilor cu un mic efectiv de marinari.
Pe insulă nu se afla nici un om de-al nostru. Astfel această operaţiune de ocupare cu forţa militară de către URSS a micuţei insule româneşti s-a realizat fără nici un foc de armă. Faţă de această răpire partea română nu a reacţionat în nici un fel.
Comandorul Ion-Dănuţ Toader susţine că pe insulă se aflau militari români care au respectat ordinele primite, nu au deschis foc asupra sovieticilor şi au fost capturaţi, neştiindu-se nimic despre soarta lor ca prizonieri:
“La 29 august pe insulă au debarcat fără a li se răspunde cu foc efective sovietice (…) Personalul românesc este făcut prizonier (deşi eram aliaţi şi nu ne-am opus debarcării pe insulă) şi internat în lagărul intermediar de prizonieri, improvizat în clădirea spitalului din Sulina”.
Alte mărturii susţin că militarii români de pe Insula Şerpilor ar fi fost doar dezarmaţi, aduşi
la Sulina şi aici puşi în libertate, de unde s-ar fi deplasat sub comanda unui subofiţer spre Tulcea.
Comandorul Corneliu Enăchescu susţine că pe insulă nu s-ar fi aflat la data ocupării decât personalul de deservire a farului:
“În luna octombrie, pe când eram ofiţer cu navigaţia pe distrugătorul “Mărăşeşti”, am staţionat câteva zile în portul Sulina. Am avut ocazia împreună cu comandantul distrugătorului, locotenent comandor Ionescu Jeanot să discut cu doi dintre cei 6 farişti de serviciu la farul Insula Şerpilor. Unul dintre ei era fiul unui fost negustor de vinuri, Barba Marulis, cu locuinţa pe strada a II a din Sulina.Dumnealui îmi relata că într-o dimineaţă de august 1949 pe insulă erau de serviciu la far 3 farişti, ceilalţi trei fiind în tura liberă la Sulina, când au zărit un număr mare de nave militare sovietice la orizont.Două nave s-au apropiat de insulă, iar şalupe cu motor au debarcat ofiţeri şi soldaţi bine înarmaţi care i-au somat să se predea.
Au primit aprobarea de a-şi lua cu ei strictul necesar apoi au fost transportaţi la Sulina fără a li se explica ceva.
Speriaţi că nu vor mai avea serviciu şi că nu vor mai primi salariu s-au plâns autorităţilor. Au primit sfatul să păstreze tăcerea, să nu comenteze nimic dacă mai vor să fie în libertate. Aşa a fost ocupată Insula Şerpilor”.
Datarea evenimentului în 1949 poate fi o greşeală – fie de tipar, fie în memoria martorului – Dominuţ Pădurean apreciază că este improbabil ca evenimentele menţionate mai sus să se fi petrecut în 1949. În orice caz, momentul ocupării Insulei Şerpilor de militarii sovietice rămâne învăluit în mister.
Pierderea braţului Chilia
Sovieticii au făcut tot posibilul să pună mâna pe intrarea braţului Chilia – făcând permanente presiuni pentru mutarea graniţei. Între 28 iunie – 3 iulie 1940 trupele Armatei Roşii au ocupat şi anexat Basarabia şi Bucovina de nord – iar avântul sovieticilor a înghiţit şi tinutul Herţa şi cinci insule de la sud de braţul Chilia. Aceste “depăşiri” au făcut necesară o delimitare a frontierei dintre cele două state în vara anului 1940.
La 17 august 1940 V. Decanozov, comisar adjunct al Comisariatului Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice i-a transmis ambasadorului român la Moscova Grigore Gafencu dorinţa părţii sovietice ca “o comisiune mixtă să se întrunească cât mai curând la Moscova pentru delimitarea noilor frontiere”.
Delegaţia română în cadrul acestei comisii a fost condusă de generalul Constantin Sănătescu, discuţiile purtându-se între 6 septembrie – 24 octombrie 1940 – partea română având instrucţiuni să negocieze pe baza “liniei Molotov” aşa cum era ea trasată pe harta anexă ce însoţise ultimatumul din 26 iunie 1940.
Negocierile s-au dovedit cât se poate de dificile, partea sovietică având un raţionament care arunca în aer orice normă juridică internaţională: ei susţineau că românii au două ieşiri la mare – braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe – astfel că este drept ca Moscova să fie stăpână pe cea de-a treia ieşire, respectiv braţul Chilia.
Pe data de 27 septembrie 1940 Mihail Sturdza informa guvernul de la Bucureşti că sovieticii “ne contestă graniţa stabilită la 1877 şi 1918 la gurile Dunării, încât braţul Chilia nu mai poate fi utilizat”. Delegaţia română a propus revenirea la graniţa stabilită în 1878 – respectiv pe talvegul braţului Chilia.
Generalul sovietic M. Malandin a expus însă părţii române un raţionament fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale:
“Aceste pretenţii ale delegaţiei sovietice corespund ambelor părţi deoarece frontiera propusă dă posibilitatea României, având braţul Sulina să-şi asigure complet navigaţia pe Dunăre. România, având braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe nu are dreptul în general să aibă pretenţii asupra braţului Chilia. Acesta din urmă, în baza dreptăţii, trebuie să fie dat complet URSS”.
Generalul sovietic îşi încheia expunerea afirmând că “delegaţia română va înţelege toată raţiunea cerinţelor delegaţiei sovietice şi fără a pierde timpul de prisos va ajunge la o hotărâre justă, propusă de delegaţia sovietică”.
Plictisiţi de disputa cu delegaţia română care refuza să accepte acest punct de vedere, sovieticii au trecut la înfăptuirea prin forţă a dorinţelor lor.
Astfel, în cursul nopţii de 25 spre 26 octombrie 1940, la ora unu noaptea – în condiţiile în care negocierile erau în desfăşurare – patru monitoare sovietice au debarcat trupe pe ostroavele Dalerul Mare şi Salangic.
După o luptă scurtă, militarii români au fost copleşiţi de numărul mare al sovieticilor şi au fost siliţi să se retragă lăsând în urmă şase morţi.
Pe 26 octombrie sovieticii şi-au continuat acţiunile în forţă şi au ocupat insulele Tătarul Mare, Dalerul Mic şi Maican, iar pe data de 5 noiembrie au ocupat şi insula Limba din Delta Dunării. În doar câteva zile sovieticii au ocupat insulele care făceau ca intrarea pe braţul Chilia din Marea Neagră să intre în mâinile Moscovei.
Ministerul român de Externe a depus un protest la Moscova faţă de această ocupare, însă comisarul adjunct pentru afaceri străine de la Moscova, A.I. Vîşinski şi-a exprimat speranţa că “România nu va stărui în protestul său, pe care guvernul sovietic nu-l poate accepta”.
Vîşinski a continuat spunând că ocuparea şi anexarea acestor insule din Delta Dunării nu poate fi socotit un gest inamical din partea URSS, deoarece aceste insule nu au nici o valoare pentru România, ele fiind însă extrem de importante pentru URSS.
Promisiunea lui Molotov
“Armata şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa nici o parte a teritoriului român, oricare ar fi ea sau de a aduce vreo atingere independenţei României”, Viaceslav Molotov, ministrul sovietic de externe, 25 august 1944.
Sursa: dosaresecrete.ro