ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Povestea unui actor cu o viata de roman : Ilarion Ciobanu - Descoperă România Misterioasă , Povestea unui actor cu o viata de roman : Ilarion Ciobanu - Descoperă România Misterioasă


Povestea unui actor cu o viata de roman : Ilarion Ciobanu


Ilarion Ciobanu a trăit visul american pe pământ românesc. Hamalul de pe cheiurile portului Constanţa a devenit, după o lungă perioadă de căutări, una dintre vedetele de primă mână ale ecranului românesc, fiind singurul actor român care s-a dedicat în totalitate filmului. 

 „Am trăit ca pasărea cerului – portul e un părinte mare şi generos care dă de mâncare la toate păsările. La 12 ani am intrat băiat la prăvălie, după care am urmat lunga caravană de meserii: hamal, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar şi altele“. Nu e replica unui personaj dintr-un film, ci mărturisirea regretatului Ilarion Ciobanu, singurul actor român care a lucrat numai în cinematografie.

 Născut la Ciucur, în judeţul Tighina, la 28 octombrie 1931, Ilarion a colindat ţara-n lung şi-n lat încă din fragedă pruncie. Tatăl său, Vlase, nu avea o meserie anume, aşa că îşi căuta de lucru în funcţie de sezon. De la Tighina la Baia Mare, de la Baia Mare la Brăila şi tot aşa. La un moment dat, s-a angajat ca hamal în portul Constanţa, oraş în care a şi murit, într-un accident, în 1939.

 În condiţiile în care a rămas singură cu trei copii, mama viitorului actor, Olga, s-a angajat ca bucătăreasă la un spital din oraşul de la malul Mării Negre. Banii erau puţini, cheltuielile mari, iar pe deasupra nici necazurile nu i-au ocolit, ambii fraţi ai lui Ilarion decedând la vârste fragede.  

 Ciobanu a visat mereu să se facă marinar, însă destinul avea alte planuri pentru el. În prefaţa cărţii de proze scurte pe care Ilarion a scris-o în 1980, „Un far la pensie“, scriitorul Titus Popovici a mai recompus câteva crâmpeie din biografia cineastului: 

„O copilărie amară, cea a orfanului de tată (mort, după cum se spune, încercând să oprească cu pieptul un tren), a copilului care s-a dus la şcoală încălţat cu pantofii mari şi scâlciaţi ai mamei, şi ai cărui pumni au tăiat radical pofta de râs inconştient şi de batjocură a celorlalţi, a hamalului de port la o vârstă când junii din high-life-ul epocii dansau conga şi boogie-woogie, a brigadierului voluntar pe şantierele romantice de la Bumbeşti-Livezeni, a şoferului de camion a şantierului de dureroasă amintire a primului Canal, a rugbistului de performanţă, poposit sau naufragiat (cine poate şti?) la Institutul de Teatru, de unde a fost exmatriculat ca să poată ajunge cel mai complex actor de film contemporan…”. 

Arestat pentru că a furat un porc

 În adolescenţă, Ilarion Ciobanu a fost arestat de mai multe ori, episoade pe care le-a povestit într-unul din rarele sale interviuri, acordat Evei Sârbu: „Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină de torpile nemţeşti. Ne-au găsit, ne-au arestat, am fost duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii… Altă dată prin '46, cu încă doi <<şobolani>>, aşa ni se spunea în port la ăştia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameş. Un porc, în '46, era o valoare. Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-l vindem, sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare. 

După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală, seceta aia care a adus foamea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescutul la malul mării are un fel de a fi direct, mai brutal. Condiţiile vitrege, sărăcia mea şi a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi justificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut şi am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…“. 

Ulterior, excepţionalul actor a fost, în anii tinereţii, brigadier pe Şantierul Naţional Bumbeşti-Livezeni. Chiar şi astăzi, la 68 de ani de la inaugurarea sa, linia de cale ferată rămâne cea mai complexă construcţie de acest tip realizată pe teritoriul României. Nu mai puţin de 35 de poduri şi viaducte se înlănţuie pe cei 31 de kilometri ai traseului, alături de 39 de tuneluri şi numeroase ziduri de sprijin. Cum a ajuns însă Ilarion Ciobanu acolo? A povestit chiar el, în paginile ,,Almanahului Cinema“ din 1975.

 ,,De fapt, totul a început ca o mare aventură. Şi cărui tânăr nu-i plac aventurile? Nu ştiu cum a fost prin alte părţi, dar nouă, celor din port, activiştii judeţeni U.T.M. n-au fost nevoiţi să ne vorbească prea mult. Ideea că urma să ne ducem să muncim la construcţia unei căi ferate în munţi, a fost mai mult decît destul. În general, pentru omul de pe malul mării muntele înseamna o necunoscută, o altă lume, iar pentru noi, atunci, avea aceeaşi rezonanţă ca Sahara, Hawaii sau pampasul sud-american“, a explicat cel căruia apropiaţii îi spuneau ,,Claris“. 

Despre munca efectivă, actorul n-a vrut să amintească foarte multe: ,,Ar fi mult. Mult prea mult de scris despre schimburile de zi şi de noapte, despre îndărătnicia muntelui care parcă ne era duşman, despre tuneluri şi viaducte, despre vagonete şi perforatoare, despre accidente şi durere, despre dorul de acasă sau despre duminicile pe care le aşteptam. Am făcut totul simplu, dârz, bărbăteşte. Nu se putea altfel, viaţa o cerea“.

 După ce s-a întors de la Bumbeşti-Livezeni, Ciobanu a lucrat o perioadă ca şofer de basculantă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi s-a angajat ca redactor la o gazetă de şantier, de unde a fost trimis la Bucureşti, la „Facultatea Muncitorească“, pe care o absolvă în 1953. Încearcă apoi să urmeze geologia, geografia, mecanica navală, dar nu s-a adaptat nicăieri. În cele din urmă, în 1958, Ciobanu a dat admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, convins fiind de un prieten. Şi a intrat. „N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face «Setea» şi a urma I.A.T.C.-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia… 

Aşa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal (n.r - Teatrul Bulandra)“, mărturisea actorul. 

Povestea obţinerii rolului ţăranului brutal şi justiţiar, Mitru Moţ, personajul principal din „Setea”, e de pomină. Într-o seară, Ilarion Ciobanu se afla la restaurantul „Mon Jardin”, un local plin de farmec în epocă. Era puţin cam ameţit când s-a întâlnit cu regizorul Vladimir Popescu-Doreanu. Acesta din urmă l-a considerat potrivit pentru unul dintre rolurile secundare din filmul lui Mircea Drăgan, Ezechil, aşa că l-a dus acasă ca să-l culce, pentru că a doua zi se dădeau probele. Dimineaţă, au plecat împreună spre Buftea. Acolo era şi scenaristul filmului, Titus Popovici, care a avut o revelaţie: „Ia bărbieriţi-l pe ăsta!“. După care i-a spus regizorului: „Iacătă-l şi pe Mitru Moţ“. Succesul a fost imediat. Iar între Ciobanu şi Popovici s-a născut o relaţie de prietenie trainică. 

 „E mai puţin important să spun acum, în aceste fatal-sumare rânduri, că niciun alt actor nu m-a inspirat mai mult şi mai profund, că, atunci când scriu un rol pentru Ilarie, replicile curg de la sine, planul iniţial al personajului se dă peste cap, explodează, schema inerentă transformându-se în ceva viu, contradictoriu şi masiv, refuzându-se simbolismului, soluţiilor de mântuială şi falsităţii, căpătând o încărcătură de omenesc, de înţelegere şi da! de bunătate.



 E, de asemenea, foarte puţin important să înşir lungul şir al ficţiunilor mele cărora le-a dat viaţă proprie, irepetabilă şi incofundabilă: şeful dac Gerula, cel ce nu cunoaşte niciodată înfrângerea, comisarul Roman, făcând faţă cu amarnic şi necruţător humor pistolarilor din anii ‘45 şi politicienilor care le inspirau acţiunile, acel senzaţional Ilarie ţăranul care-şi goneşte fiul de acasă pentru că e comunist şi moare în faţa plutonului de execuţie zicând: «Dacă-i pe aşa, atunci trăiască comuniştii!», Traian Brad, ardeleanul care se duce în America ca să aibă de unde învăţa ăsta micu oarece meserie“, nota Titus Popovici în aceeaşi prefaţă a cărţii lui „Claris“.

 După Revoluţie a fost distribuit tot mai rar în filme, iar la 7 septembrie 2008 s-a stins, la Bucureşti, răpus de un cancer faringian.



 Pe terenul de rugby i se zicea „Gloabă“

 În cartea „50 de ani de rugby la Constanţa“, Nicolae Dan şi Florian Constantin fac referire şi la marele actor. „Conform părerii unor vechi prieteni şi cunoscători ai acestui sport, leagănul rugby-ului constănţean se află în partea de nord-est a oraşului, pe cele două frumoase plaje - Modern şi Trei Papuci. Pe aceste suprafeţe de nisip auriu, imediat după război, au apărut grupuri de tineri care se întreceau în adevărate campionate locale de înot în mare şi de sărituri de pe digul Y, transformat în trambulină. Există şi un clasament valoric. 

Ţin minte că sute de tineri îi admirau şi îi aplaudau pe aceşti frumoşi tineri cu corpurile bronzate, pentru reuşitele lor. Se făceau chiar pariuri cu privire la câştigători. Câteva nume ale celor mai buni rugbyşti, intraţi în legendă, sunt: Gică Budi, Ilarion Ciobanu, Nae Şifărescu, Vasile Giuglea, Ţuţu Apostol, Puiu Ion, Gh. Alexandru, Ţony şi mulţi alţii. Din aceste grupuri de băieţi talentaţi s-au născut pionierii rugbyului constănţean.

 În vara anului 1952, rectorul Institutului Politehnic din Galaţi hotărăşte ca jucătorii echipei de rugby să facă practica anuală la Administraţia Portului şi la Şantierul Naval Constanţa. La sfârşitul vacanţei de vară, n-am plecat cu mâna goală la Galaţi, l-am luat cu noi pe «Claris», care a devenit jucătorul Ştiinţei. A jucat la Galaţi doar un sezon, pentru că, în timpul unui meci meci-şcoală cu Progresul Bucureşti, a fost remarcat şi ulterior transferat la această echipă“, se arată în carte. „Claris“ a jucat şi la Dinamo Bucureşti, acolo unde era poreclit „Gloabă“, pentru că „era înalt şi alerga ca un cal“, după cum îşi aducea aminte fostul său coechipier Vasile Giuglea.

 A renunţat la rugby abia în 1962, când era deja o vedetă consacrată în cinematografie, din cauza programului încărcat. 

De ce s-a certat cu Sergiu Nicolaescu 

La apogeul carierei sale cinematografice, Ilarion Ciobanu a colaborat şi cu regizorul Sergiu Nicolaescu la câteva dintre filmele sale de succes: „Mihai Viteazul“, „Cu mâinile curate“, „Ultimul cartuş“, „Nemuritorii“ şi „Pentru patrie“. Ulterior, relaţiile dintre cei doi s-au răcit. Definitiv. Cascadorul Aurel Popescu a povestit un episod care a condus la acest deznodământ: „Eram la Braşov, la filmul «Nemuritorii». Într-o noapte l-au trezit recepţionerii pe Sergiu şi l-au chemat de urgenţă jos. Acolo, ce să vezi, Ilarion Ciobanu, mangă fiind, se dezbrăcase şi se urcase cu picioarele pe biroul de la recepţie. Abia a reuşit să-l dea jos, cu scandal, a ieşit şucăr mare acolo, la «Aro». Altfel, nea «Claris» era un om extraordinar. Dar avea şi momente când o lua pe ulei şi se termina tot“. 

Din punctul de vedere al regizorului, picătura care a umplut paharul a fost un incident din Republica Democrată Germană. „Ilarion este un actor de mare talent, fără să aibă o pregătire profesională specială. Eram prieteni, am jucat împreună rugby. Am plecat cu el la Berlin, la filmul «Capcana mercenarilor». Avea un rol important, împreună cu Amza Pellea. În prima seară s-a îmbătat şi a bătut recepţionerii hotelului. A doua zi, l-am scos din rol. Numai că el era trecut pe un paşaport colectiv. Ca atare, n-a putut să plece imediat, a stat acolo două săptămâni, cât am filmat noi. Când a ajuns în ţară, a făcut ce-a făcut şi, culmea, i s-a plătit rolul. Cert e că eu îl apreciez enorm, am colaborat foarte bine, dar când ajungem la alcool şi la gesturi de genul ăsta, cu mine nu merge”, povestea Sergiu Nicolaescu în 2004, într-o emisiune televizată. 

Pe de altă parte, cineastul Ioachim Ciobanu susţine că Nicolaescu l-a invidiat mereu pe tatăl său: „Tata ura nedreptatea şi de aceea s-a certat cu Nicolaescu. Spre exemplu, tatăl meu îşi făcea singur cascadoriile şi de fiecare dată scenele acestea cu el erau prezentate în cadre foarte îndepărtate de regizorul Nicolaescu, nicidecum nu erau puse în valoare, nu se distingea cine e personajul acelor scene periculoase, fapt care l-a înfuriat pe tata. Nicolaescu era foarte orgolios şi nu cred că-i plăcea să fie eclipsat de nimeni. Ei au mai avut un moment tensionat când se aflau pe un poligon, iar Ilarion Ciobanu a tras mai bine cu pistolul decât Nicolaescu”. 

Cu „Claris“ şi „Bică“ la „Podgoria“ Cascadorul Adrian Ştefănescu şi-a adus aminte de o întâmplare nostimă cu Ilarion Ciobanu şi Sebastian Papaiani în prim-plan.  „«Claris» şi «Bică», cum I se spunea lui Papaiani, obişnuiau să mai iasă la câte o şuetă, la restaurantul «Podgoria», un local cochet, unde mergea numai lumea bună, pe Bulevardul Magheru colţ cu Tache Ionescu. Se întâmpla câteodată să rămână şi fără bani. Şi atunci, lăsau vorbă la ospătar să le păstreze masa şi o luau la pas către Piaţa Unirii. Unul pe o parte a bulevardului, celălalt pe trotuarul de vizavi. Fiecare dintre ei mergea alene, cu o mină preocupată. Bineînţeles că-i oprea lumea pe stradă, le cerea autografe. Îi mai întreba câte unul: «Ce mai faci, maestre, cum îţi merge?». La care venea răspunsul: «Uite, mi s-a întâmplat ceva ciudat, am plecat de acasă fără niciun ban şi trebuie să mă întâlnesc cu cineva». Iar oamenii se ofereau să-i ajute, care cu cinci lei, care cu zece. Nici ei nu acceptau mai mult. La Piaţa Unirii se întâlneau şi schimbau trotuarele. Şi uite aşa, ajungeau cu câteva sute de lei în buzunare înapoi la «Podgoria»“, a povestit Ştefănescu.

adevarul.ro


Share on Google Plus

About Omae Admin