Boierul Gheorghe Ştefan, ajutat de rivalii lui Vasile Lupu, domnitorul Matei Basarab şi principele Gheorghe Rakoczy al II-lea, a asediat în anul 1653 Cetatea de Scaun a Sucevei, devenind conducătorul Moldovei. Cetatea a fost apărată cu îndârjire de 6.000 de cazaci conduşi de Timuş Hmelniţki, aliatul de nădejde al lui Vasile Lupu.
Vasile Lupu a fost unul dintre domnitorii importanţi ai Moldovei, acesta ocupând tronul Moldovei timp de aproape 20 de ani, între 1634 şi 1653. Ultimul an al domnieie sale a fost unul zbuciumat, el a pierdut şi recuperat conducerea ţării în numai o lună.
Vasile Lupu a pierdut definitiv domnia în toamna anului 1653, iar în plus soţia şi fiul său au ajuns prizonieri ai logofătului Gheorghe Ştefan. După ce a pierdut tronul ţării, Vasile Lupu a părăsit Moldova, fără a se mai întoarce vreodată.
Bogatul boier Gheorghe Ştefan, sprijinit de rivalii lui Vasile Lupu, Matei Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, şi Gheorghe Rakoczy al II-lea, principele Transilvaniei, a adunat o armată numeroasă, de peste 20.000 de oşteni, şi a pătruns în Moldova, hotărât să devină domnitor al ţării.
După mai multe bătălii, lupta deciscivă s-a dat la Cetatea de Scaun a Sucevei, unde voievodul Vasile Lupu s-a adăpostit cu familia sa, în aşteptarea ajutorului venit din partea cazacilor lui Bogdan Hmelniţki, care l-a trimis pe fiul său Timuş în fruntea cu corp de armată format din peste 6.000 de soldaţi.
Până la sosirea cazacilor, Vasile Lupu a plecat la socrul său, hatmanul cazac Hmelniţki, de la care spera să primească sprijin pentru a-şi putea scoate familia din interiorul Cetăţi Sucevei.
Cazacii şi tătarii s-au adunat în preajma cetăţii, însă deşi s-au luptat cu îndârjire timp de aproape două luni de zile cu oştenii lui Gheorghe Ştefan, cazacii au trebuit să se recunoască învinşi.
„În jurul cetăţii, cazacii se luptau necontenit cu oastea noului domn. În fiecare zi, Timuş, fiul lui Bogdan Hmelniţchi, ieşea din cetate şi ucidea mii din cei ce o asediau. Nimeni nu putea să i se împotrivească, din pricina marii sale vitejii şi îndrăzneli cavalereşti. Într-o singură zi, a ucis cu mâinile lui o mie trei sute de germani, după spusele unor oameni vrednici de crezare, şi ei zăceau morman, în faţa lui, unii peste alţii. Ba trăgea din arcul său, cu mâna dreaptă, ba îl schimba în cea stângă, apoi lovea cu sabia; apoi, slobozea muschetul, astfel că mânuia armele cu amândouă mâinile, sub burta calului, şi îşi ucidea duşmanii”, povestea cronicarul Paul de Alep, secretarul Patriarhului Antiohiei.
Asediul Cetăţii de Scaun a Sucevei s-a sfârşit odată cu moartea lui Timuş Hmelniţki.
La data de 12 septembrie 1653, în timpul unui asalt, acesta a fost rănit la şold, iar trei zile mai târziu moare de cangrenă. Vestea morţii lui Timuş s-a răspândit rapid în tabăra lui Gheorghe Ştefan.
„În sfârşit, într-o zi, pe când Timuş stătea în cortul său, în cuprinsul taberei, şi bea, el a fost lovit la picior de o ghiulea de tun, trasă de duşmanii săi, polonii, care veniseră în ajutorul lui Ştefan, noul domn, din ură pentru duşmanii lor, Bogdan Hmelniţchi, fiul său şi cazacii. Ei ţintiseră şi l-au nimerit. A fost rău rănit şi, după câteva zile, a murit”, a mai arătat Paul de Alep.
După moartea lui Timuş Hmelniţki, cazacii nu au mai dorit să lupte împotriva lui Gheorghe Ştefan. Aceştia au ajuns la o înţelegere cu noul domnitor. Cazacii au lăsat armele, tunurile şi mai multe steaguri de luptă, fiind nevoiţi să jure credinţă noului conductăor al ţării pentru a scăpa cu viaţă.
De asemenea, garnizoana moldovenească a Sucevei şi boierii au fost şi ei iertaţi de Gheorghe Ştefan.
Acesta a rămas la conducerea Moldovei până în anului 1658, însă domnia sa nu a fost una reprezentativă pentru istoria ţării.
adevarul.ro