Colindele, un obicei pagan preluat de crestinism


Colindele au fost cantate pentru prima oara in Europa cu mii de ani in urma, dar ele aveau o insemnatate diferita de cea pe care o imbraca astazi. Erau cantece pagane, evocate in perioada serbarilor Solstitiului de iarna, pe care oamenii le celebrau dansand in jurul focurilor si monumentelor de piatra.

Si pe teritoriul tarii noastre colindele au avut initial un scop ritualic, acela de urare pentru fertilitate si belsug. Obiceiul era legat de inceputul noului an agrar ori de finalul sau (primavara, respectiv toamna).

Un alt scop des intalnit al colindelor era si acela de alungare a spiritelor rele si de invocare a sufletelor celor trecuti in nefiinta. Pe aceasta cale, colindele urmaresc functia sarbatorilor pagane ale saturnaliilor (veneratori ai zeului Saturn). In timp insa, semnificatia initiala a colidelor a pastrat numai atmosfera sarbatoreasca, de ceremonie si urare.

Colindele au caracterul unor cantece traditionale, cu tente folclorice, urari epico-lirice, legate de obiceiul precrestin ar datinei colindatului. Ele se canta in preajma Sfintelor Sarbatori ale Craciunului, avand versiuni diferite, in functie de regiuni si graiuri.

Astazi, colinda a capatat, mai degraba, caracterul asa-numitelor "cantece de stea", obisnuite de Craciun si Boboteaza, vizand in firul lor narativ Viflaimul, Irozii si subiectele crestine.

In Romania, precum si in alte tari de rit crestin rasaritean, unde inchinarea magilor e sarbatorita deodata cu Craciunul, umblatul cu steaua are loc in seara de Craciun, pe cand in tarile cu rituri apusene, unde inchinarea magilor e sarbatorita de Boboteaza, se umbla cu stea in ajunul acestei sarbatori.

Cel mai vechi cintec crestin de Craciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, in secolul al IV-lea. De asemenea, colindele "O vino azi, Emanuel", scris in secolul al XII-lea si "Cantecul Mariei", cantat mai ales in bisericile catolice si conceput in Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia dupa Luca, sunt doua dintre cele mai vechi cantece christice.

Reacţionăm contradictoriu în faţa comportamentelor al căror sens ne scapă. Reacţia – pe jumătate batjocoritoare, pe jumătate indignată – cu care mass-media şi elita mai degrabă snoabă a României actuale întâmpină de fiecare dată micii şi berea ori sarmalele şi ţuica cu care diferite înfăţişări ale Puterii înţeleg să întâmpine Crăciunul şi Anul Nou contrastează flagrant cu duioasa nostalgie care ne podideşte când auzim cetele cvasi-angelice de colindători, copiii îmbujoraţi care cântă cu voci cristaline „ne daţi ori nu ne daţi?“.

Or, nu prea văd de ce am condamna distribuţia de hrană în piaţa publică, în vreme ce ne topim de emoţie la gândul celor care merg din casă în casă şi cer imperativ de mâncare. Un colind pe care îl cântam în anii de şcoală spunea: „Scoală, gazdă, dă-mi colac/ca să nu rămân sărac/Un colac şi un covrig/ca să nu îngheţ de frig“. Din punctul de vedere al orăşeanului care se jenează de originile sale rurale – cam asta suntem toţi, la drept vorbind – ar trebui să fie mai reprobabil să ceri hrană decât să primeşti hrană. Şi iată că nu e.



Uităm că atât ospăţul comun care reuneşte în jurul aceluiaşi cazan aburind pe membrii comunităţii, cât şi ceata care străbate spaţiul aceleiaşi comunităţi pentru a cere şi a primi mâncare şi băutură fac parte din acelaşi fond străvechi de uzanţe prin care o colectivitate îşi asigură supravieţuirea. Uităm că hrana în comun, distribuţia şi redistribuţia de hrană, reprezintă o modalitate esenţială de solidarizare simbolică, dar şi de susţinere a membrilor mai săraci ai comunităţii. Purtându-se periodic ca o singură familie, mai întâi satul, apoi cetatea antică sau medievală îşi asigură şi dăinuirea, şi resursele umane necesare pentru aceasta.

În toate cetăţile antice, ospeţele publice sunt o datorie sacrosanctă a autorităţilor. În Grecia, magistraţii în funcţie organizează măcar o dată pe lună mese colective, nu foarte rafinate, dar consistente, în numele şi pe socoteala cetăţii, care s-a substituit de multă vreme regilor şi generoasei lor funcţii alimentare. La Roma, sărbătoarea (plebee) numită Compitalia prilejuia o procesiune, ludi scaenici (spectacole de teatru) şi – ne spun moraliştii antici cu tot atâta dispreţ ca şi cei contemporani – un ospăţ public care aduna la răscruce de drumuri mulţimi „nesătule“ în jurul unor mese slinoase.

 La arhaica sărbătoare a Annei Perenna – străvechiul An Nou rustic de la 15 martie – plebea cânta, dansa şi, mai ales, bea pe malul Tibrului, bărbaţi şi femei de-a valma. Cum se spunea că fiecare trebuie să bea tot atâtea cupe cu vin, câţi ani de viaţă spera să mai obţină de la zei, e greu de imaginat dimensiunea dezlănţuită a acestor celebrări. Imperiul adaugă acestor tradiţii banchetele publice – epula – pentru ziua de naştere a Caesarului (dies Natalis) şi ziua proclamării lui ca împărat (dies Imperii), care se adaugă sărbătorilor tradiţionale. Augustus a instituit o sărbătoare a întregii cetăţi în cinstea majoratului succesorilor săi, iar Elagabal şi-a celebrat nunta oferind tuturor cetăţenilor vin după pofta inimii.

În întreaga Europă premodernă, mai cu seamă trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou implică distribuţia, redistribuţia şi consumul colectiv de hrană şi băutură. Colindatul e şi el una dintre aceste modalităţi de redistribuţie. O etimologie posibilă pentru numele alaiului colindătorilor îl aşază în descendenţa directă a serbărilor romane: Kalendae – numele primei zile a lunii sau a anului şi etimonul calendarului nostru.

Dacă ne amintim de blestemele pe care, în amintirile lui Creangă, le aruncau colindătorii asupra caselor unde nu fuseseră omeniţi, înţelegem brusc că nu suntem în universul kitsch şi destul de comercial al drăgălaşilor cântăreţi Lerui-i ler, ci într-o lume rituală arhaică, severă cu transgresorii. În această lume, orice distribuţie de hrană e importantă pentru supravieţuirea – efectivă şi simbolică, cele două feţe ale aceleiaşi medalii – pentru care comunitatea în întregul ei trebuie să se lupte.

În această lume arhaică, ritualul colindatului – cetele alcătuite din feciori în pragul vârstei adulte, care merg din casă în casă să ceară de mâncare („ne daţi ori nu ne daţi?“) – înseamnă şi împărţirea hranei esenţiale pentru supravieţuire, de la cei ce au la cei ce nu au. Înseamnă, totodată, o răsturnare temporară a ordinii tradiţionale, şi dijmuirea, licită pentru o noapte, a sedentarilor – gospodarii aşezaţi ai comunităţii – de către ceata de tineri fără căpătâi, şi deci fără responsabilităţi familiale, itineranţi pentru un timp, şi care poruncesc în loc să cerşească.

Asemănători atât cu participanţii la Saturnalii – sărbătoarea Noului An în care stăpânii slujesc la masă şi-i hrănesc pe sclavi, ca şi în timpul Kroniilor din întreaga Grecie sau al serbărilor lui Hermes din Creta –, cât şi cu cortegiile lui Dionysos, a căror hărmălaie alcoolizată e socotită benefică în zilele festive (şi nu ar fi tolerabilă în celelalte), colindătorii sunt variantă balcanică a Carnavalului.
În Antichitate, obiceiul colindatului cetelor de tineri este atestat de un „Cântec al rândunicii“, care circulă încă din secolul al VI-lea î.Hr. la Megara, şi care seamănă izbitor cu scenariul colindelor: „Adu-ne din casa ta bogată fructe şi plăcinte, şi adă şi o cupă de vin, şi un coş cu brânzeturi. Rândunica nu refuză nici măcar pâinea încălzită. Să plecăm, ori căpătăm ceva? Dacă ne dai, plecăm, dar dacă nu, nu te lăsăm în pace, o să-ţi luăm cu totul uşa, şi chiar nevasta de după uşă. Deschide uşa, deschide rândunicii, căci nu suntem moşi bătrâni, ci băieţandri“.

La Samos, obiceiul de Eiresione seamănă cu sorcovitul nostru: cete de copii şi tineri merg din casă în casă, cu ramuri de măslin împodobite cu lână colorată şi flori, şi capătă de mâncare, dulciuri şi fructe. Asemeni altor cortegii rituale, şi cetele de colindători riscau să devină incontrolabile, mai ales în vremuri de criză alimentară şi/sau politică şi militară. La Samos, sărbătoarea lui Hermes Charidotes, „cel care dăruieşte bucurie“, este un prilej nu numai de colindat, ci şi o vreme când furtul de hrană nu e pedepsit, ceea ce duce adesea la excese.

Plutarh povesteşte că, la Megara, tot în sec. VI î.Hr., cetele de „rândunei“ sau alţi colindători năvăleau în casele celor bogaţi şi porunceau să fie hrăniţi şi serviţi la masă de stăpânul casei, jefuiau hambarele şi chiar templele, iar odată au întâlnit în drum cortegiul unui ambasador care sosea în cetate trimis acolo de spartani, şi l-au atacat, răsturnându-i carul într-un râu.

Natalie Zemon Davies, care a studiat îndeaproape cultura populară urbană a Franţei din sec. XVI, arată cum violenţele care însoţeau colindatul au dus la instituţionalizarea distribuţiilor de hrană prin înfiinţarea aşa-numitei Aumône Générale, astfel încât săracii să nu mai bată la uşa fiecărui bogat, ci să primească de la o instituţie puternică şi impersonală un blid cu mâncare. Naţionalizarea pomenilor pentru nevoiaşi deschide era modernităţii, fără să suprime nevoia redistribuţiei festive de hrană, mai mult sau mai puţin simbolică.
 

Share on Google Plus

About Omae Bazooka