Iancu Jianu, haiducul boem cu o nesfarsita iubire de neam și sete de dreptate


Bărbatul care avea să devină unul dintre cei mai vestiți haiduci ai țărilor române s-a născut la Caracal, la sfârșit de secol XVIII, într-o familie cu mulți copii, dar destul de bogată. Iancu Jianu a avut din pruncie toate cele necesare traiului iar la maturitate a fost proprietar de moșii, lucru care nu l-a împiedicat să observe și să deplângă viața de privațiuni și umilință a țăranului român din perioada fanariotă. Așa se și explică, în bună parte, cum de a trecut în rândurile haiducilor, riscându-și viața, libertatea, funcțiile, averea și statutul social. La rândul lor, țăranii l-au sprijinit, i-au prețuit strădaniile și i-au păstrat amintirea!

Se pare că primul incident major din viața sa, și totodată cel care a dus la intrarea sa în haiducie, a fost un conflict ale cărui cauze nu ne sunt cunoscute, în urma căruia Jianu a luat viața unui arendaș (în alte variante a unui zapciu). Întâi și întâi a avut șapte ortaci de haiducie. Și cam tot atâția ani a băgat spaima în ciocoime, până să se însoare. În timp, grupul său a crescut. Concomitent cu creșterea puterii sale a sporit spaima boierilor, arendașilor și furia (adesea neputincioasă) a autorităților vremii!

În anii săi de haiducie au existat și „pauze”, momente în care Jianu a fost arestat. Ba chiar a fost judecat și trimis la ocnă spre a-și ispăși pedeapsa, dar la scurtă vreme boierii au avut din nou un motiv serios pentru a se baricada în conace, deoarece Jianu a reușit să se sustragă de la executarea pedepsei, fugind din ocnă și luând calea codrilor.

Ani de zile, Iancu Jianu i-a terorizat pe exploatatorii ce huzureau cocoțați pe spatele ostenit al poporului. A fost arestat de numeroase ori, dar a fost și iertat, sub condiția despăgubirii celor prejudiciați. A revenit fidel la haiducie, până când a venit ceasul să fie capturat (pe stradă, în București), judecat și condamnat… la moarte. Era anul 1817.

Salvarea îi putea veni dintr-un singur loc. Exista, în țară, un obicei: pedeapsa cu moartea nu mai era pusă în aplicare dacă o fecioară de neam bun cerea să se căsătorească cu individul condamnat. Condiția era ca respectivul să fie tot de neam boieresc și să fi fost condamnat pentru alte fapte în afară de ucidere. Din fericire pentru el, deși ucisese, Jianu fusese condamnat atunci pentru alte isprăvi și o fată de viță boierească l-a cerut imediat în căsătorie.

Viteazul se bucura de larga admirație a urmașelor Evei. Se pare că în momentul în care s-a pus problema ca o tânără să îl ia de soț pe destoinicul haiduc spre a-l salva de execuție, au existat mai multe doritoare provenite din familii de rang înalt.

Haiducul tot haiduc rămăsese! Însurătoarea, iertarea de pedeapsă și faptul că îi fuseseră acordate anumite funcții de către domnitorii Caragea și Șuțu nu puteau domoli un om de fier precum Jianu. Iubirea de neam, setea adâncă de dreptate și, pesemne, dorul de aventură aveau să-l îndrepte către noi peripeții pe luptătorul despre care se spune că încăleca dintr-un salt – fără a atinge scara de la șaua calului și că putea trimite de departe gloanțele prin mijlocul unui inel.



Fără a avea un fizic herculean, era deosebit de dibaci în luptă și în folosirea armelor. La un moment dat (1809), împreună cu o puzderie de haiduci, Jianu a trecut Dunărea și a atacat în forță corpurile de oaste turcești stabilite în redute, ca efect al faptului că otomanii efectuaseră incursiuni de jefuire în Oltenia. Tot el este cel care l-a lăsat fără un ochi pe celebrul Pazvante Chioru`, pașa de la Vidin, cel care anterior trecuse Craiova prin foc și sabie. O altă variantă este că ulterior l-a și ucis pe nemernic!

  • Citeste si : 

Istoria lui "Pazvante Chioru"

Despre Iancu Jianu se puteau spune multe, dar el nu era omul confortului sau al vieții tihnite, al traiului de huzur dus pe seama muncii țăranilor. Când s-a iscat revoluția lui Tudor Vladimirescu, și-a chemat ortacii de haiducie și s-a prezentat cu toate cetele sale spre a contribui la izbânda dreptei cauze.

La un moment dat devenise conducător peste sute de combatanți și dispunea și de câteva piese de artilerie. O mică armată, la dispoziția unui haiduc ce visa la căderea imperiilor (pentru care nu venise încă vremea), la ridicarea materială și spirituală a țărănimii române și, desigur, la izgonirea conducătorilor străini de interesele poporului.

Slatina a fost locul în care oastea de panduri a Vladimirescului s-a făcut și mai puternică prin alăturarea haiducilor Jianului. După cum se știe, revoluția n-a reușit, Vladimirescu a avut un sfârșit crunt iar Jianu s-a trezit iarăși după gratii. De astă dată temnița era turcească, dar ca prin minune a scăpat și de acolo.

La cei 36 de ani, Jianu trecuse prin lupte, împrejurări periculoase și aventuri la care un om din zilele noastre n-ar putea trece nici în zece vieți. Finalmente, s-a retras undeva la țară, pe un petic de moșie, pentru a scăpa de agasantele iscoade domnești. Nu i-au dat pace nici acolo, fiind arestat (nimeni nu mai știe a câta oară), sub învinuirea de a fi luat parte la o urzeală menită să ducă la instaurarea unei alte domnii și orânduiri în țară. De arestat l-au arestat, dar dovezi nu s-au găsit. A fost pus în libertate.

Isprăvile de pomină din trecut, faima de haiduc și de căpetenie în revoluția lui Tudor l-au urmărit câte zile a mai avut de trăit. Nu s-ar putea spune că existența lui Iancu Jianu a fost prea lungă, având în vedere că a viețuit 55 de ani, dar cu siguranță se poate zice că faimosul haiduc a trăit nu pentru sine sau familia sa, ci mai curând spre a se bate pentru mai binele țărănimii supuse exploatării și cruntelor abuzuri. Numele Jianului rămâne asociat cu iubirea de neam și setea de dreptate!