Straniul sfârşit al lui Take Ionescu


Au circulat mai multe versiuni cu privire la moartea lui Take Ionescu, un om politic deosebit de activ în perioada interbelică, una dintre ele referindu-se la o posibilă otrăvire. 

La data de 17 ianuarie 1922, în urma şedinţei Camerei Deputaţilor, guvernul condus de Take Ionescu este forţat să-şi dea demisia. După acest episod, Take Ionescu îşi propune să meargă în concediu. La începutul lunii martie, soţii Ionescu au ajuns la Roma, unde au vizitat renumitele atracţii turistice, după care au plecat către Napoli. Aici s-a petrecut o întâmplare stranie.



În timp ce se afla la o terasă, Take Ionescu a mâncat o scoică vândută de un copilaş. A doua zi a început să aibă probleme de sănătate. 

  Episodul este relatat chiar de soţia politicianului: „Îmi aduc aminte ca azi, cum în forfota elegantei Via Caraccio, am coborât pe terasa restaurantului Santa Lucia, situat chiar pe malul mării. Acolo, aşteptând să fim serviţi, am întâlnit deodată privirea extrem de melancolică care vindea pe o tavă legată la gât «frutta di mare». Nu m-am putut opri şi l-am rugat pe soţul meu să-i dea ceva micuţului pescar. În schimbul monedei primite, negustorul ambulant s-a simţit dator să ne pună pe masă un mic coşuleţ împletit din răchită, cu câteva scoici proaspete. Mulţumită, le-am desfăcut cu cuţitul şi am gustat din ele. Mi-au plăcut. Take Ionescu, poftind ca şi mine, a luat şi el una de gust. În zorii zilei următoare am pornit cu vaporul spre localitatea Sicilia, Taormina. În timpul traversării strâmtorii Messina, soţul a simţit un puternic frison. O dată ajunşi, ne-am plimbat la braţ, printre frumoasele ruine antice amestecate cu chiparoşii de la poalele Etnei.   Întorşi la chiostro San Domenico, unde ne instalasem în timpul prânzului la sosire, am observat că, la masă, soţul meu nu se atinsese de felurile servite. L-am întrebat ce are, iar el mi-a cerut permisiunea să meargă în cameră să se odihnească puţin, dacă nu mă supăr. Am încercat să mă ridic pentru a-l urma, dar el mi-a cerut să-mi termin masa în tihnă, altfel nu pleacă nici el. Am rămas, dar nu mai eu ştiu cum am mâncat, mai mult frunzărind, pentru ca să termin mai repede. Din clipa aceea, am avut un sentiment inexiplicabil de disperare care a apus stăpânire pe mine. După un sfert de ceas, terminându-mi masa, m-am dus după soţul meu. L-am găsit lungit în pat, liniştit cu o carte în mână. Era Duelul lui Kuprin. Am bănuit că acea stare îi fusese provocată de o indigestie. Nu avea febră. Mai pe seară, i-am pus din nou termometru; avea 37,1. În hotel se afla un medic englez; l-am rugat să vină să-l vadă. Diagnosticul său a fost indigestie, cum bănuisem şi eu“.  

 Diagnostica cu febră tifoidă  

 Starea lui Take Ionescu s-a înrăutăţit în zilele care au urmat, fiind diagnosticat cu febră tifoidă. „Febra a continuat să crească foarte încet, cu câte o diviziune. Era extrem de slăbit, îi era sete în continuare, nu mai avea poftă de mâncare şi îi era somn. Îngrijorată peste măsură, după o săptămână de suferinţă şi zăcut în camera de hotel din Taormina, am apelat disperată la sprijinul Legaţiei noastre, care ne-a pus la dispoziţie imediat, din partea guvernului italian, un vagon special pentru a fi transportat la Roma, în condiţii adecvate, unde ne-am instalat la Grand Hotel. Aici a avut loc primul consult medical serios, iar analizele de laborator au detectat microbul febrei tifoide. Take Ionescu a refuzat să mai stea la hotel, având o boală infecţioasă şi, în consecinţă, medicii italieni au decis transportarea lui urgentă la Sanatoriul Surorilor din via Toscana. După un interval de trei luni de spitalizare, starea sănătăţii sale fiind mult ameliorată, Take Ionescu a scris el însuşi la Bucureşti fratelui său Toma, care a venit imediat să-l vadă, urmând să mergem cu toţii împreună la Fiuggi, pentru a-şi petrece convalescenţa departe de căldurile toride ale Romei, în acea perioadă de vară“, mai scria Ecaterina Woroniecki, soţia lui Take Ionescu.   

 Ce s-a descoperit la autopsie 

  Până la urmă, după câteva luni de suferinţă, Take Ionescu s-a stins din viaţă. „Cu toată îngrijirea competentă a medicilor şi a repetatelor consultări făcute cu specialişti renumiţi, chemaţi la căpătâiul lui, printre care s-a numărat şi celebrul profesor dr. Vincent de la Paris aflat întâmplător la Roma, după mai bine de trei luni de suferinţă şi speranţe, Take Ionescu şi-a sfârşit zilele“, mai arată Ecaterina Woroniecki.  Diagnosticul pus în urma autopsiei a fost aortită ulceroasă tifică şi anghină abdominală inferioară.   

 A fost înmormântat la Mănăstirea Sinaia 

  Trupul lui Take Ionescu a fost adus acasă cu un vagon mortuar, alături de acesta aflându-se soţia sa. Dorinţa ei a fost să fie îngropat în spatele Mănăstirii Sinaia, la porţile Transilvaniei, monumentul funerar fiind realizat din marmură trimisă din Grecia de către Eleftherios Venizelos. 

Cine a fost Take Ionescu

Take Ionescu (n. 13 octombrie 1858, Ploiești - d. 22 iunie 1922, Roma) a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1921-1922. De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca odată cu intrarea în viața politică să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu.

Dumitru Ioan (cum a fost trecut în registrul de nașteri) a fost al doilea fiu al familiei de negustori din Ploiești, Gheorghe (Ghiță) și Eufrosina Ioan, care a mai avut alți trei copii: Constantin, Toma și Victor. Studiază la Liceul Sfântul Sava din București, după absolvirea căruia își continuă studiile în Franța, unde absolvă Facultatea de Drept a Universității din Paris (1875-1879), la care obține și titlul de Doctor în Drept cu mențiunea „magna cum laude” (1881), cu teza „De la condition de l'enfant naturel dans la legislation romaine”. Întors în țară a ales să devină avocat, înscriindu-se în baroul de Ilfov.

În anul 1883 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, frații Lecca etc. În urma eșuării diferitelor încercări de refacere a unității PNL, în 1891 Take Ionescu se alătură Partidului Conservator. În 1908 fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la moarte.

Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) și în cele din urmă, președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922). S-a făcut remarcat prin calitățile sale oratorice, căpătându-și în epocă porecla de „Tăchiță Gură de Aur”.

Take Ionescu a activat și în presă, conducând sau colaborând la publicații cum ar fi Românul, Epoca, La Liberté Roumaine, Dreptatea, Timpul, Constituționalul, Conservatorul, La Roumanie, Acțiunea, Universul și Evenimentul. Între 1883-1898 a fost corespondentul ziarului Times la București.

Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale.

S-a stins din viață la 22 iunie 1922, la Roma, din cauza unei infecții bacteriene a aortei, căpătată în urma consumării unor stridii infestate. Este înmormântat la Mănăstirea Sinaia.