ga('require', 'GTM-5C4NZ98'); Mihai Eminescu despre românii din Peninsula Balcanică - Descoperă România Misterioasă , Mihai Eminescu despre românii din Peninsula Balcanică - Descoperă România Misterioasă


Mihai Eminescu despre românii din Peninsula Balcanică



Deşi scris în secolul XIX, acest articol este mai actual ca niciodată, semn că lucrurile nu se schimbă - în bine - în România !

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e de ajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor care, voind a-şi face o florărie, smulg plante din câmp şi le aşază fără rădăcini în straturi, improvizându-şi pentru câteva ceasuri o grădină, în aparenţă frumoasă, însă fără de trăinicie.

Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cum că lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice şi mai folositoare şi totodată cu mult mai ieftine decât mulţimea de forme goale care, neavând înţeles şi vitalitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase. Aceste defecte mari ale caracterului nostru naţional sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci de stăpâni, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri.



 


Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.

Pe când ruşii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se ţin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autorităţile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient şi pe când fiecare popor apusean dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naţionalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omeneşti, neavând un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice care nu stau în proporţii cu puterile noastre şi care, în loc de a da naştere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. Grecii din Turcia europeană citesc şi scriu limba care se vorbeşte la Atena; sârbii din Turcia înţeleg foarte bine instituţiile şi cultura confraţilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea explica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de străveche populaţie precum sunt românii din Tesalia şi Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viaţă, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi şi-au păstrat şi apărat limba şi datinile mai bine decât slavii, dintre care mulţi s-au grecit, decât albanezii, dintre care asemenea mulţi s-au făcut turci.
Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăşte Peneios şi râurile afluente, pe unde îi pomeneşte pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea. Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în legătură cu conaţionalii lor de pe malul stâng (al Dunării. Ei păzesc şi domină porţile dintre Tesalia şi Albania, iar Mezzovo, oraş zidit din piatră tocmai în creierul munţilor, acolo unde dintr-o parte şi dintr-alta trecătoarea se coboară în direcţii opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacaşi, Lesiniţa, dar îndeosebi Kalarites, Kataki şi Klinovo şî douăzeci şi câteva sate în ponoarele Pindului şi pe lângă ele sunt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile, aceasta într-un stil mare şi cu succes însemnat, încât, prin bogăţia turmelor lor de oi, sunt vestiţi în Rumelia toată. În vremea iernii, când omătul acoperă înălţimile munţilor, ei îşi mână turmele în văile cu o climă mai blindă şi le pasc, nomadizând pe şesurile pline de iarbă până chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, când se întoarce primăvara, negrele sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din câmpie, căci ei se întorc la munte. Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii sunt în privirea acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte; sunt însă inferiori greco-slavilor în spirit şi în şiretlic. Totuşi aceşti ciobani, simpli şi de rând, au o eminentă aptitudine pentru lucrări în metal. Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint pe care le admirăm la arnăuţi şi palicari au ieşit din atelierele vlahilor. Asemenea mantalelor cu glugă nepătrunse de ploaie şi foarte bine cunoscute în toate oraşele de portalele Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco şi marinero sunt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi. Băcani şi breslaşi vlahi se află în toate oraşele Turciei europene, ba chiar şi în Ungaria şi în Austria îi duce iubirea de câştig. Că se pricep şi la negustoria în mare o dovedeşte bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înşelăm, în Klinovo, sau totuşi în una din localităţile Pindului numite mai sus.

Din această viaţă călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuinţează şi în biserică, care formează mijlocul comun de înţelegere şi de legătură a diverselor naţionalităţi din laturile amândouă ale Mării Egee. Femeile în multe sate nu pricep decât româneşte. Ca toţi locuitorii de munte, vlahul nu-şi poate uita patria nici în ţările cele mai depărtate chiar şi se întoarce adesea la bătrâneţe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieţi întregi, pentru a fi înmormântat în acelaşi pământ în care odihnesc strămoşii săi.

Dar poporul vlahilor, atât de pașnic astăzi şi dedat numai la muncă şi câştig, n-a fost însufleţit întotdeauna de un spirit atât de liniştit, nici a fost strâmtorat şi mărginit la aşezările sale prezente prin munţii apuseni ai Tesaliei. Vlahii iesalieni, ca şi mai târziu vecinii lor albanezii, au avut perioada lor de strălucire şi de mărime politică, scurt şi trecător ca mărimea tebanilor; dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lângă comunele Vlaho-Libadi şi Vlaho-Iani, care există încă astăzi în promontoriile de sud ale munţilor Cambunici, nu departe de Târnova, Ana Comnena (1083) pomeneşte un târg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cum că, la sud, Zitun era oraşul de margine şi intrare în ţara vlahilor. Ca şi Peloponezul, pierduse şi Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi şi s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai MεγαiQ 'Bhy.y^y., adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întâiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandaţi odată de Achile şi numiţi în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiţi mari (G. Pachymeres în Mich. Paleol[og], I, 30)

Nicetas din Chonae mărgineşte Megale Vlachia la inelul de munţi şi la ţara de coline care se ridică deasupra şesului, iar şesul central, locuit de fricoşii şi nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească. Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cum că vlahii locuiesc la munţi şi se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda? În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrânat, şi nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiile veacului său, căci, curând după călătoria rabinului Beniamin (1186), toţi românii din lanţul de munţi al Pindului, până sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru şi Asan contra domniei apăsătoare, neoneste şi tâlhăreşti a Curţii bizantine, fondară un regat cu capitala Tîinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatului româno-bulgar erau munţii Tesaliet) sub un căpitan neatârnat care se numea Megas,Vlachos (adică Marele Român) şi străluceşte sub acest nume în cronicele contemporane ale francilor şi bizantinilor.
Astfel vorbeşte Fallmerayer.

Noi mai ştim că tot aceşti români luaseră Tracia, Macedonia şi Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oştirile greceşti şi pe acelea ale împărăţiei latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, ca Asanizii au fost recunoscuţi de papa ca dinastie regală a Europei, ca domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvânt că acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit câştigat prin proprie vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului.

Şi cu toate astea aceşti oameni, la noi în ţară chiar adică între conaţionalii lor, n-au fost cunoscuţi decât sub porecla ridicolă de cuţovlahi. Iar pe când averile boierilor noştri şi ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici greceşti şi se exploatau pentru scopuri greceşti, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, când acele averi, închinate totuşi unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stârnească aviditatea acelei clase de hoţi semidocţi care stăpânesc România, astăzi speranţa unei întrebuinţări raţionale a acelor bunuri pentru deşteptarea risipitelor părţi ale poporului românesc e mai mică decât oricând. Pe când sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut şi iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mişcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frământăm în turburări interne, ameţiţi de orgia palavrelor bizantine şi putrezind de vii prin corupţiunea unor parveniţi din Fanar care sub pretextul a chiar ideilor naţionale irosesc în vânt puterile noastre.

Mihai Eminescu, 26 septembrie 1878 

Share on Google Plus

About Omae Bazooka

Magazin Cultural Ştiinţific

Magazin Cultural Ştiinţific