Jocul Ursului, taiatul porcului si „pitaratul” sunt obceiuri vechi de mii de ani, pe care românii le-au pastrat de la daci. Aceste traditii mai sunt înca respectate, mai mult în sate, unde tinerii si copii încearca sa duca mai departe o mostenire culturala ce dainuie din generatie în generatie.
Sfârsitul de an, atunci când se sarbatoreste Craciunul si Anul Nou, este perioada favorita a anului pentru multi dintre români. Chiar daca Craciunului este considerata una dintre cele mai mari sarbatori crestine, obiceiurile pastrate de câteva mii de ani arata ca atât Craciunul, cât si Anul Nou sunt sarbatori pagâne.
Jocurile cu masti, ce au loc în perioada Craciuniului, provin din ritualuri vechi prin care stramosii nostrii aduceau anumite ofrande animalelor pe care le considerau sacre sau zeilor.
„Asemenea ceremonii sunt înca populare în Balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile din Ajunul Craciunului, pâna la Boboteaza. La origine, acestea erau ceremonii în legatura cu întoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs”, spunea Mircea Eliade despre aceste vechi obiceiuri.
Jocul Ursului este unul dintre cele mai spectaculoase jocuri cu masti pastrate în satele din România si semnifica moartea si învierea naturii. În Bucovina, mai ales, jocul Ursului este cel mai practicat, tinerii lucrând saptamâni în sir la costumele pe care le vor purta în preajma sarbatorilor de iarna, atunci când îsi fac aparitia cetele de uratori.
”În colindul cu Ursul, animalul moare si învie, într-o dramatizare simbolica a mitului renasterii naturii/cosmos. Astfel, rostogolirea ursilor în cerc, batutul si moartea ursului, apoi învierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bâta (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa învinga iarna si sa vesteasca primavara”, arata Mihai Coman în „Bestiarul mitologic românesc”.
Dacii considerau ursul ca fiind un animal sacru si chiar numele lui Zalmoxis, zeul suprem al dacilor, confirma acest lucru. Etimologia numelui Zalmoxis provine de la cuvintele dacice zalmo (piele) si oxis (urs).
„Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, în ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atât în sensul de nebrida, cât de masca – galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita în ritualurile si ceremoniilece tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic”, a explicat etnologul Romulus Vulcanescu.
Taierea porcului la daci
Solstitiul de Iarna (21 – 22 decembrie) reprezenta pentru daci lupta dintre lumina si întuneric. Astfel, stramosii nostri erau de partea luminii, luptând pentru ca nu cumva divinitatea întunericului sa puna stapânire pe întreaga lume.
Asadar, în aceasta zi, dacii sacrificau porcul pentru a „hrani” soarele, întarindu-l în batalia împotriva întunericului. Dupa solstitiul de iarna, ziua începea sa se mareasca si asa a ajuns Craciunul sa reprezinte pentru daci o sarbatoare a vietii si a luminii.
Traditia dacica prevedea ca ziua taierii porcului sa fie vesela si sa fie cinstita cu vin în jurul animalului sacrificat.
„Dacii avea cunostinte de astronomie, asa ca atunci când se apropia solstitiul de iarna aveau obiceiul de a taia porcul, obicei pastrat de români pâna în zilele noastre. Dacii considerau ca prin acest sacrificiu, ajutau partea luminii sa învinga întunericul, în cea mai scurta zi din an”, a explicat si istoricul sucevean Ilie Gliga.
„Pitaratul” – una dintre cele mai veche traditii dacicie pastrate pâna în zilele noastre de satenii din Alba
În unele sate din judetul Alba este pastrat unul dintre cele mai vechi obiceiuri ce au existat de Craciun în spatiul carpato – danubiano – pontic, respectiv „Pitaratul”.
Traditia spune ca atunci când copiii merg la colindat, trebuie sa primeasca un colacel special, facut din aluatul ce ramâne de la pâine sau cozonaci, ce este numit „pitarau”. În Ajunul Craciunului, odraslele satenilor din Alba merg la colindat din casa în casa, ei fiind rasplatiti cu „pitarau”, mere si nuci.
Micii pitarai sunt asteptati de gazde cu tot felul de bunataturi, pe care le arunca în curte, iar colindatorii se „lupta” între ei pentru a-si umple traistutele. Cei mai în vârsta sustin ca acest obicei este pastrat, din generatie în generatie, înca de pe timpul dacilor.